Cand nu te orientezi

“Dacă nu ştii încotro mergi, orice drum te va duce acolo” Alice in Tara Minunilor

Multi isi imagineaza ca pentru un militar din fortele speciale baza o constituie abilitatea de a sparge usi cu piciorul sau caramizi cu muchia palmei.

Insa fundamentala este alta aptitudine: aceea de a merge din punctul A in punctul B intr-un timp cat mai scurt.

Andy McNab sublinia accentul pus in cursul de selectie SAS pe orientare:

“Echipa de instructori nu ne-a spus nimic. Noi am vrut să venim acolo, nu ei voiau ceva de la noi. Puteam citi pe feţele lor: dacă vrei să continui, drumul e pe acolo.

— Roşu 15?

M-am prezentat în faţa DS-ului.

— Numele?

— McNab.

— Unde te afli acum?

A trebuit să-i arăt pa hartă unde mă aflam. Dacă pui degetul pe hartă, acoperi o rază de 500-600 de metri, asta dacă nu ai degete butucănoase, care ar însemna un kilometru. Trebuie să arăţi exact unde te afli, cu un fir de iarbă sau un beţişor.

— Mergi în careul 441353. Arată-mi unde este.

I-am arătat.

— Arată-mi în ce direcţie o iei.

Mi-am luat azimutul şi i-am arătat.

— Atunci ia-o din loc, pentru că ceasul merge, mi-a spus el.

Aveam în grupul meu un tip, Trev, care era atât de aiurit şi de repezit, încât făcea totul pe dos. În loc să meargă spre nord, o lua spre sud. Într-o zi a ieşit din camion şi a fost chemat de DS.

— Unde te afli? a fost întrebat.

Le-a arătat pe hartă.

— Pe unde o iei?

Le-a arătat pe unde trebuie să meargă, corect, după care a luat-o într-o direcţie total greşită.

DS-ul s-a întors spre noi şi a întrebat:

— Ce dracu’ se întâmplă aici?

L-a lăsat să meargă vreo sută de metri, după care a strigat după el:

— Hei, deşteptule, vino înapoi! Pentru numele lui Dumnezeu, unde mergi? Arată-ne azimutul.

Trev i-a arătat azimutul, iar DS-ul i-a spus:

— Atunci mergi în paştele mă-sii în direcţia aia. Ai pierdut deja trei minute.

De multe ori, când trebuia să ajung la un punct mai înalt, îl puteam vedea, dar parcă nu se apropia deloc. Atunci mintea mea începea să rătăcească la alte lucruri. Uneori începeam să-mi cânt doar mie nişte cântecele stupide, sau sloganuri publicitare pe care le-am urât toată viaţa mea.

Ajungeam la punctul de control şi mă aplecam în faţă, cu palmele pe genunchi, ca să-mi odihnesc umerii.

Mi se spunea: „Arată-mi unde eşti”. Apoi: „Mergi în careul 345678. Arată-mi în ce direcţie este.”

Şi dus eram.

(…) „Treaba e, ne-a spus DS-ul, că dacă trebuie să fii pe o poziţie şi să execuţi acoperire cu foc cu GPMG-ul la şase şi patruzeci şi cinci de minute, degeaba mai apari la şase şi patruzeci şi cinci şi treizeci de secunde, ai venit prea târziu. La fel de bine poţi să întârzii zece ore. Dacă ai un orar, trebuie să fii acolo la timp. Grupul de atac trebuie să plece şi fără acoperirea ta, pentru că atacul lor este coordonat cu alt atac care are loc la trei sau patru kilometri distanţă. Trebuie să vă încadraţi în timp, pentru că într-o zi de asta ar putea depinde nişte vieţi.”

Pentru asta, in afara de conditie fizica si harta, exista un instrument: busola.

Acum e la moda GPS-ul, dar majoritatea fortelor speciale din lume au in dotare si busole Silva, suedeze.

Cu o busola Silva poti face multe lucruri in afara de cele evidente – sa iei un azimut, sa “innordezi” o harta, sa calculezi o distanta sau sa identifici punctul in care te afli – : vara poti aprinde focul folosind lupa si o poti utiliza chiar si ca arma alba in conditii extreme.

Am visat ani intregi la o busola Silva in copilarie si dupa mult timp mi-am cumparat una. E de o eleganta foarte practica, asa cum sunt multe dintre instrumentele produse in Suedia.

Prima mea experienta cu o busola Silva n-a fost insa foarte reusita.

Eram iarna la Nationale la PTAP (aka “pregatirea tineretului pentru apararea patriei”). Fiecare judet avea o echipa de trei baieti si trei fete care se intreceau in mai multe probe, pe un traseu.

Aruncai o “grenada” (in fapt o minge de oina), trageai cu “pusca” – (niste arme cu aer comprimat care aveau ca munitie o alica), transmiteai mesaje cu fanioane samd. Totul se facea pe schiuri (noi aveam niste “Bucegi” ceva mai bune ca niste doage de butoi, altii aveau Joffa, niste opere de arta suedeze).

Una dintre probe era sa iei un azimut.

Clubul sportiv din care faceam parte ne-a dat o busola fabricata in RDG, dar una dintre fete, Magda – blonda, evident 😀 – a imprumutat de la cineva o busola Silva, nu stiu nici azi cum a facut magia.

Era ca si cum ne-ar fi dat Mos Craciun pe mana pentru cateva ore un Maserati Ghibli, un Gulfstream G 650 sau un Rembrandt, you name it.

Eu eram ala responsabil cu orientarea, deci aveam si harta si busola. Eram in al 9lea cer, nu-mi mai incapeam in piele.

Teo – Dumnezeu sa-l odihneasca – avea in responsabilitatea pusca echipei, deh, la 11 ani cati avea, cred ca sarise deja de 1,70.

Am ajuns la punctul unde trebuia sa iau azimutul, arbitrul ne-a dat reperul, am calculat si mi-a dat ceva gen 20.

Venim la “Sosire”, timpul scos fusese bun, eram bucurosi, ne gandeam ca luam medalie, in cel mai rau caz argint.

Vine Profu’, ne intreaba cat era azimutul, ii zic, spune ca nu e bine. Nu se poate, am verificat. Imi da o busola, ma pune sa iau un azimut, il iau bine.

Imi cere busola noastra, incerc sa-l driblez, pai stiti… “Da-mi busola”.

Se uita la ea si zice “e o busola militara, e in miimi”.

Nici macar nu stiam ce e o miime.