Poezelele si militarii

Ieri a fost ziua poeziei. Da, mai nou exista o zi pentru orice…

Nevertheless

I never saw a wild thing sorry for itself , spune instructorul Seals intr-un film, la inceputul cursului BUD/S.

Poezia – “Self-pity”, mai mult o constatare – este scrisa de D. Herbert Lawrence.

Pana la urma e doar un film, GI Jane, deci nu e real.

Sau…?

Un alt Lawrence (T.E. Lawrence, cel care poate fi numit bunicul fortelor speciale britanice) colinda in timpul Primului Razboi Mondial pe o camila desertul din Peninsula Arabica citind “The Oxford Book of English Verse, 1250–1900“.

Insularii au fascinatia Orientului Mijlociu, nu degeaba pe The SAS Clock sunt niste versuri din “The Golden Journey To Samarkand“, de James Elroy Flecker.

Uau, astia din forte speciale au cultura, citesc poezii?

Hmm, pai stati putin, militarii sunt prosti, nu?

Apel Solemn:

THE MASTER OF THE CARAVAN
But who are ye in rags and rotten shoes,
You dirty-bearded, blocking up the way?

THE PILGRIMS
We are the Pilgrims, master; we shall go
Always a little further: it may be
Beyond the last blue mountain barred with snow,
Across that angry or that glimmering sea,
White on a throne or guarded in a cave
There lives a prophet who can understand
Why men were born: but surely we are brave,
Who take the Golden Road to Samarkand.

Britanicii nu au uitat nici infanteristii, tot un Herbert (A.P. Herbert) a scris in 1944 “Salute the Soldier“:

Hail, soldier, huddled in the rain,
Hail, soldier, squelching through the mud,
Hail, soldier, sick of dirt and pain,
The sight of death, the smell of blood.
New men, new weapons, bear the brunt;
New slogans gild the ancient game:
The infantry are still in front,
And mud and dust are much the same.
Hail, humble footman, poised to fly
Across the West, or any, Wall!
Proud, plodding, peerless P.B.I.-

The foulest, finest job of all.

Probabil cel mai cunoscut poet militar in limba engleza la ora actuala este Brian Turner, fost sergent in US Army, care a publicat despre experienta lui in Irak.

What Every Soldier Should Know

To yield force to is an act of necessity, not of will;
it is at best an act of prudence.
—Jean-Jacques Rousseau

If you hear gunfire on a Thursday afternoon,
it could be for a wedding, or it could be for you.

Always enter a home with your right foot;
the left is for cemeteries and unclean places.

O-guf! Tera armeek is rarely useful.
It means Stop! Or I’ll shoot.

Sabah el khair is effective.
It means Good morning.

Inshallah means Allah be willing.
Listen well when it is spoken.

You will hear the RPG coming for you.
Not so the roadside bomb.

There are bombs under the overpasses,
in trashpiles, in bricks, in cars.

There are shopping carts with clothes soaked
in foogas, a sticky gel of homemade napalm.

Parachute bombs and artillery shells
sewn into the carcasses of dead farm animals.

Graffiti sprayed onto the overpasses:
I will kell you, American.

Men wearing vests rigged with explosives
walk up, raise their arms and say Inshallah.

There are men who earn eighty dollars
to attack you, five thousand to kill.

Small children who will play with you,
old men with their talk, women who offer chai—

and any one of them
may dance over your body tomorrow.

Dar… noi?

Noi am avut poeti care scriu poezii cu tema militara?

Avem.

Pe doi i-am invatat la scoala. Poeziile lor sunt romantice, dar mnah, cand scrii din imaginatie cam asa se intampla, idealizezi, proiectezi etc.

Dar sunt frumoase in idealismul lor.

Alecsandri:

Din cimp, de-acasa, de la plug
Plecat-am asta-vara
Ca să scapam de turci, de jug
Sarmana, scumpa tara.
Asa ne spuse-n graiul sau
Sergentul Matraguna,
Si noi ne-am dus cu Dumnezeu,
Ne-am dus cu voie buna.

Oricine-n cale ne-ntilnea
Cîntînd în gura mare,
Statea pe loc, s-adimenea
Cuprins de admirare;
Apoi în treacat ne-ntreba
De mergem la vro nunta ?
Noi raspundeam în hohot: ,,Ba,
Zburam la lupta crunta !”

Cosbuc:

Ştim cu toţii ce ne-aşteaptă!
Sus spre Domnul mâna dreaptă
Ridicaţi-o dar, jurând!
Pentru sfânta noastră lege,
Pentru neam şi pentru rege
Toţi c-o inimă şi-un gând!

Nu mi te mâhni, copile,
Cine are-n luptă zile
Nu s-atinge plumb de el.
Ori aici, ori dealtădată,
Moartea nouă tot ni-e dată
Fiecăruia-ntr-un fel.

Glas de trâmbiţă răsună
Şi coloanele s-adună
Fiţi cu inimă, copii!
Nu e rece glas de-aramă,
Ci e jalnic plâns de mamă,
Plânsul sfintei Românii!

Tu ne vezi din cer, Părinte,
Fie-ţi şi de noi aminte
Că suntem şi noi ai Tăi!
Fie-i blestemat mormântul
Cui îşi calcă jurământul.
Şi-am jurat pe cer, flăcăi!

Lasă tobele să bată!
Căpitane, du-ne-odată
Unde-i foc şi unde-i fum.
Steagu-n vânt! Trăiască ţara!
Vesel sune-acum fanfara,
Dumnezeu cu noi de-acum!

Mai e si Radu Gyr, unii nu-l prea plac. El chiar a fost acolo, a scris din ce a trait.

Mars de noapte

Mărsăluim… Prin noaptea cu tăisuri,
strivim nămolul, blestemăm, scrâsnim.
Călcăm mocirle, sfâsiem hătisuri,
mărsăluim, mărsăluim…

Mărsăluim. Cresc aburi de sudoare
din oameni, din cărute si din cai.
A vizuină mirosim si-a fiare,
si-n gură gust simtim, de mucegai.

Bocancii sparti înfig amare tinte
in glod, in smârc, in morlii-ascunsi sub lut
si-n tot ce-a mai rămas din noi fierbinte:
în lacrimi, în surâsuri, în sărut.

Mărsăluim. Din noaptea clătinată,
ciobită, luna, cum luceste-acum,
e-o cască de metal însângerată
pe vârful unei cruci de fum…

Pândă, noaptea

Cad, peste noi, inele si podoabe,
rachetele. Salcâmii doar suspină.
Vântul, zbârlit, târându-se pe labe,
m-adulmecă pe nări ca o jivină.

Stăm înclestati pe arme, numai pândă,
în gropile cu veghea mlăstinoasă…
Simt viata buruienilor plăpândă
cum, duh amar, pe-obrazul meu se lasă.

Tac brandurile. Vânăt, cerul geme
si, scârtâind, se-nchide ca o usă
deasupra, peste noi si peste vreme,
deasupra, peste vis, peste cenusă…

Un fâlfâit ciudat in noapte zboară,
prin cucuruzi nelinistea tresare.
Pe dârele cartuselor trasoare
sufletul urcă, sufletul coboară.

Pe urmă, amintirile… Se leagă,
se despletesc, se cheamă, se-mpreună,
ca niste zarzări albi fosnesc în lună,
si inima miroase-a flori, întreagă.

Peste Polijova

Peste Poli’ova
luna a căzut,
de un tărm de lut
sfărâmându-si prova.

Vântu-si mână barca
neagră de postav;
pâlpâie, bolnav,
cerul spre Tătarca.

Cresc în noapte gheare.
Mari sălbăticiuni
scuipă-n zări cărbuni,
rumegă dogoare.

Şantul anticar,
rupt de proiectile,
putredele zile
ni le surpă iar.

Stăm ca-n muşuroaie,
îngropati de vii…
Toată viata ni-i
suptă de noroaie.

Unu-njură. Altul
geme printre dinti.
Tâmplele-s fierbinti,
noaptea ca asfaltul.

Ud până la piele
tot sunt străbătut
de un duh stătut
de hoit şi de stele…

– Ai, bă, o, tigară ?
Vreau s-o trag adânc,
s-o beau, s-o mănânc,
adânc să mă doarã.

In neagra tăcere
nici un dor n-adun,
doar tutun, tutun,
amar ca o fiere…

Temele lui Radu Gyr aduc aminte de cele ale lui Camil Petrescu, participant la Primul Razboi Mondial.

Vecinicie

Si cai de mii de ani treceau
In tot atatea clipe.
(Mihai Eminescu)

De zile-ntregi
De saptamani
Ploua raze ude, grele, mohorate.
Si peste tot e umed:
Umezeala de padure neagra, slaba.
Umezeala de coline singuratece si reci,
Umezeala de poteci,
Pe coasta-alunecand piezis…

Ploua fara graba.

Ne afumam in gropile inguste,
Mocirloase.
Langa focul care nu mai vrea sa arda,
Ghemuiti pe asternuturi joase,
De craci murdare de noroi
Ca sa se scurga apa pe sub noi.

Sentinele nemiscate par momii,
Cu foi de cort in cap,
Cu picioarele intepenite in namol;
De grosi ce sunt
Abia de mai incap in santul gol.

De ieri, de-alaltaieri,
De saptamani
Ploua taceri.

Si poate unde ne gandim intr-una la neant,
Ne e tot sufletul pustiu.
Nu e trecut…
Nu-s amintiri…
Cum nu mai zboara pasari, pe cerul fumuriu.

Undeva pe lum se oprira roti.
Inamicii poate c-au murit cu toti…
Ca niste animale imbufnate,
Ghemuite,
Toarcem mut tacere…

Cum nu mai dor de-acum inimile oblojite
In carpe ude si murdare!

Dar din neant
Un trosnet groaznic
(O lovitura de topor in teasta capului)
Ne-a ridicat, scurt ca paiatele,
Bratele.

In vazduh,
Locomotive inrosite s-au ciocnit in apa…
Sau poate c-a plesnit tacerea…

Pe-un adapost, alaturi, a cazut o mana.
Atata tot
Si-n urma, linistea-a ramas deplina.

Bordeiul pare-un monstru de pamant,
Cazut pe branci, de mijloc frant,
De-i vede-acum oricine
Sira de copaci, sira spinarii
Stropita crud de sange
Si vinele franturi de intestine.

La cativa pasi, un cap,
Cu bulgari de noroi in gura
Si pete murdare de zgura
Pe ochii sticlosi,
Pare un animal pe jumatate jupuit, in raspar.
Cu rani de canre vie si de par.
Un animal de noi necunoscut.
Zvarlit din fundul pamantului.
Jur-imprejurul lui,
Soldatii il privesc nelinistiti si curiosi.

Obositi, tarziu ne-ntoarcem la loc,
Tacuti pe langa foc,
Cum isi reiau calugarii chilia.

Din nesfarsit, se pare,
Un secundar fantastic puncteaza vecinicia.

Mars greu

De nopti intregi luptam din greu
Cu praful sec si setea
Cu departarea neagra si perfida.
Ni-e trupul in sudoare fiert,
Si-adanc prin tarana lichida,
Ca printr-un vad de helesteu,
Taram picioarele
Istovitor,
Inert.
Si ca o caravana prin desert,
Care se pierde sufocata
in norii de nisip ratacitor,
Prin negura de pulbere uscata,
De-abia mai rasuflam
Caci din greoaie valuri sure,
Care ne-apasa tot mai greu pe casca,
in nari ni s-au clocit depozite impure,
Ca ramasite-n filtrurile vechi.
Treptat
Pe pleoape, pe obraji si pe urechi
Ni s-a cernut o masca
De catifea de praf,
Ce se coboara-adeseori
Pe ochii moi de lacrimi de urdori.

Cu toate ca besicile ne-nfig in carne tinte
Sleiti noi ducem inainte
Picior dupa picior,
impleticit
Staruitor.
Nu stim
Nici unde mergem,

Nici unde ne gasim.
Alaturea de fiecare dintre noi
La dreapta sau la stanga,
in fata sau in spate
Sunt altii,
De care ne lovim mergand,
Cand ranita alaturea ne-abate.
De nopti intregi prin pulberea uscata
Si mai inecacioasa decat fumul,
Marsaluim spre miazazi
Si
Cu cat mai mult inaintam
Cu-atat mai lung e drumul.
Sleiti de seva, sclerozati
Si sufocati de-atata mers in turma,
Noi ne miscam impinsi din urma,
Cum valurile unui rau se-mping
La vale unul pe-altul;
Si pe soseaua grea de praf
Ne scurgem in coloana, fara soapte
Ca apa unui fluviu in noapte.
inaintam necontenit fara s-ajungem,
Desi lasam in urma noastra
Paduri si sate
Culcate, inecate-n intuneric.
Truditi de-o sete arzatoare de holeric,
in noaptea fara de hotar
Miscam intr-una,
Aproape in zadar.
Din cand in cand,
Cand traversam vreun pod,
Simtim pe rand,
Picioarele scapate din navod.
intindem pentr-o clipa gatul
Si iarasi ne reluam taritul
Comun, de urias miriapod.

Tarziu, spre-a doua zi,
Cand prinde sa se stinga al noptii candelabru
Un martor ar inmarmuri:
Multimea adormita in coloane
Se misca totusi ritmic si macabru,
Ca o strigoica incaputare de organe.
Sunt zorile sau prafu-a devenit mai alb?
Iesim cumva din haos?
Un suierat
A descarcat magnetul
Care lega tiranic caravana.
Pentru repaos,
Coloana
S-a prabusit in marginea soselei,
Ca o fantosa careia i-ai scos scheletul.
Ca-n tintirim
Ne ingropam,
Ne odihnim
Si fara nici o vorba ne privim
Cu fete descompuse de cadavre,
Schimband surasuri palide de javre
Domesticite, pocaite, resemnate.
Cum praful a-nceput sa cada,
Ce e parelnic abur sa se vada,
Si cum zacem asa gramada,
Multime
De brate si picioare anonime,
in fragezimea zorilor de roua
Sub razele prelungi de rasarit,
Din departare de-ai privi,
Ti s-ar parea ca-n santul lung a navalit
O specie gigantica si noua
De viermi masivi si cenusii,
Un alt semnal,
Noi tresarim
Si iar pornim.
Cativa nu pot sa se mai scoale.

Zadarnic ofiteri
Ie dau tarcoale,
Strigand la ei.
Li-s ochii albi ca scrumul
Si trebuie sa-i creada.
Raman pe langa santuri presarati.
Ca o cireada
Care-si presara trecerea prin sat,
Nepasatoare lepadand resturi, dovada,
Coloana uriasa inseamna-n urma drumul
Cu cadavre de soldati sfarsiti ca scrumul

Versuri pentru ziua de atac

Fii gata, prietene soldat, fii gata.
Curăţă-ţi cu grijă arma şi lopata
Şi pune-ţi cruciuliţa la gât, –
Mâine va fi un atac mare
Şi-atât.

De undeva, de departe, ne vor trimite ordine:
Cu raniţa şi arma în spinare,
Pe drumurile ude de ploaie şi-ntuneric
Ne vor purta întreaga noapte
În şoapte.
Târziu ne vor opri în faţa porţii.

În faţa porţii nevăzute-a morţii.

La trei din noapte vom scula din somn
Pe cei ce se lăsară istoviţi în noroi,
Vom aştepta din nou
Noi ordine.
Vom aştepta chinuitor
Şi-apoi pătrunşi de ploaie până la vertebre,
Murdari, încătuşaţi, greoi,
În zorii albicioşi şi umezi de septembre
Când palele de ceaţă se rup peste tufişuri
În şiruri rare vom urca,
Cu paşi definitivi
Colina, după care stăm
Şi dincolo, deodată –
De nepătruns, pătrunzător şi gol
Va sta-naintea noastră câmpul de bătaie.

Unic, imens şi nou
Va sta-naintea noastră câmpul de bătaie.

Surprinşi privim o clipă acest ţinut funest.
Un semn, un gest…
Şi-ncet pornim pe povârnişul gol al morţii
Intrăm, alunecăm pe povârnişul gol şi noroios al morţii.

Prietene soldat,
Cu toate că afară plouă,
Se vor petrece mâine lucruri care-ntrec
Şi mintea şi puterile noastre.
La un pas de sufletele noastre
Mâine
Se va petrece poate ceva nou.
Nu-ţi mai trudi zadarnic mintea,
Prietene soldat.
Mai bine fii gata
Şi-atât.
Curăţă-ţi cu grijă arma şi lopata
Şi pune-ţi cruciuliţa la gât.
Fii gata,
Pregăteşte-ţi frumos sufletul.
Omoară în el -de azi- tot trecutul.
Fă din el un trup de mort
Cu piele de ceară şi vine albastre.
Ghemuit în cort,
Ţi-aprinde iar ţigarea.
Cadavre-s de acum nădejdile noastre…
Nu ştie nimeni…
Nu bănuie nimeni…
O, nimeni nu ştie ce va fi.

Dar mâine pe-nserate
Câţiva, acei ce plasa morţii-o vor răzbate,
În jurul lor cu sete şi groază vor privi.

Prietene soldat, până diseară,
Până la noapte, pune flori de sticlă rece
Pe tot ce-a fost…

Liniştit, liniştit, liniştit.

Nu mai gândi la ce se va petrece
(Nu are, camarade, nici un rost),
Fii liniştit…
Omoară-ţi sufletul cu grijă, şi calm
Ai timp destul.
Aşa a fost să fie,
În zi de toamnă burniţoasă, cenuşie.

O, încă-o dată, ai tot timpul:
Nu te teme.
Diseară ne vor da ceai şi pesmeţi.
Omoară-ţi sufletul de cu vreme
Ca să poţi mânca liniştit.
(Ceaiul e bun ca să nu îngheţi.)
Prietene soldat,
Ucide-ţi sufletul cu grijă:
Restul n-are nici o însemnătate:
De va fi glonţ, sau colţ de schijă,
Până la tine nimic nu va străbate.

Luna

Cat ai zvarli cu piatra din transee
Pe botu-naintat si gol de deal
Sapam in intunericul inseilat
Din luminisuri sure si pete de uleie,
Proptindu-se puternic,
Soldatii adancesc un inceput de sant,
Trasat pe dambul izolat si moale,
Si-asa lucrand
Toti zece la un loc formam un lant
De umbre care-azvarlu din lopata
Felii de noapte inchegata.

Sapam de zor,
Dar cu miscari inabusite….
In preajma noastra, de cu seara potrivite,
Mitraliere
Strajuiesc ca scorpii atipite.

Varati adanc, patrunzator,
Aproape de transeea lor
Vom face-aci un post inaintat,
Un post ascuns pentru flancat.

Fara-ndoiala ca la fel si ei,
Pe dealurile-acestea goale
Si cu pamantul lipicios si moale
Lucreaza-mapropiindu-se de noi,
Si maine
Mirati ne vom trezi
Cu santuri si retele vis-a-vis.

Dar iata ca noaptea,
Deasupra cotei negre de padure,
A devenit mai palida,
Si tot mai palida,
Intunericul se destrama,
Pana sus ca tesaturile de scama,
Treptat se pregateste-o aratare de lumina.

Infricosati, smuncind lopata,
Ca niste duhuri active ale noptii,
Fugim degraba
In gropile care ne-asteapta gata.

Scapand de dupa deal, apare
Blanda,
Buna,
Sta-n loc o clipa sa priveasca,
Zambeste i curcata
Si apoi,
Umpland privelistea toata de lumina si polei,
Se nalta luna, tremurand
Si peste noi,
Si peste ei.

Despre Primul Razboi Mondial a scris si Mihail Saulescu, care a si cazut in Batalia de la Predeal.

 Razboiul

Trec batalioanele spre munte,
Si peste munti, si peste ape
Trec batalioanele, si-n mers,
Avantul lor pornit ca sa infrunte
Abia isi face loc, abia incape
Sub cerul strimt, de iama, sters.
Trec batalioanele spre munte,
Si peste munti si peste ape.

Pe-ntinsele sosele-ndepartate,
Aluneca cu arme si fanfare,
Cu cai aprinsi, cu lanci inflacarate,
Cu baionete spintecand in zare,
Cu cantece de lupta si cu goarne,
Cu tunuri grele si uruitoare,
Cu gloante, cu obuze si cu
Came:
Se vad trecand, si nu stiu pana unde!
Pe drumuri parca vesnic neoprite

Pamantul este zgomot de pasi si de copite
Si aerul e ceata de gandire,
Iar cerul strimt, de iarna, nesfarsire
Se duc purtand in ele un nou simbol de viata,
In lancile ce se aprind de soare.
In ranitele pline de gloante-ucigatoare,
In tunurile mute, cu gurile deschise,
Spre cine stie care dimineata

A celor de pe urma vise.
Se duc purtand in ele un nou simbol de viata,
In grelele convoiuri de tren regimentar.
In lungi coloane de munitiuni, ca si
In somnul ambulantelor, amar
Pornite-n urma tuturor, din zi —
Pentru ca, triste si agonizand,
Sa se intoarca ele mai curand.
Trec batalioanele mereu:
O! batalioanele acestea, daruite
Cu tot ce omenirea li-a adunat din greu;
Cu-atatea adevaruri, din nou descoperite,
Cu tot ce s-a visat si s-a gandit,

Pentru-un pamant mai fericit!
Trec batalioanele mereu.
Se duc intr-o mareata si sfanta-nsiruire
Cu mintea cea mai noua, ascutita
De-atatea generatii de gandire, –
Cu «fara fir», cu «fara fum», cu dinamita,
Cu-automobile, cu-aeroplane –
Se duc cantand, ca pentru nu stiu care
Din fericirile umane.

Dar care este fericirea oare?
Si, oare, cel dintai ucis de voi
Se-mpotriveste la umana fericire?
Sau, poate voi,
Din batalioanele de-acoperire
Morti cei dintai acuma, in razboi?
Trec batalioanele mereu

Si marsul viu pe care ele-l canta
Rasuna clar pe albele sosele,
Pe strazile tacutelor orase, -Iar visurile omenirii, grele
De indrazneli de fericiri eterne,

Cu aripile slabe si golase,
Tacute se inchid in ele.
Dar fie!
in glasurile acestea cred cei ce merg acum
Ca-n singura ei mare chemare-adevarata
Acolo, catre zarea de sange, si de fum,
Spre care-alearga-ntruna fantastica armata.
Dar fie!
in orisicat de trista ruina se pravale
Umanitatea noua pe care ni-o cladeam –
in marsurile voastre, simtim ca e pe cale
Un adevar pe care abia il presimteam!
Cu muzici si cu arme, drapele si fanioane,
inaintati senine si largi batalioane.
Veti fauri acuma un colt din lumea-ntreaga
Pe care-al vostru sange din temelii il leaga,
In noile hotare, pe care-o sa le taie
Aprinsa voastra spada, de-avant si de vapaie!
Fratie si iubire, sau solidaritate
Si jertfa pe altarul pamantului intreg –
Eu tot atat de bine le simt si le-nteleg, –
Ca ritmul nou de astazi ce zarile strabate
Voi mergeti inainte, si nu-ntrebati nimic!
Voi mergeti inainte, si fauriti o tara.
Cu carnea voastra noua, cu viata voastra rara
O tara-n fata carei, oricare e mai mic!

Departe peste muntii inteleniti de iarna.
Din rasarit si pana acolo, in apus,
Sunt corpurile voastre ursite sa s-astearna,
Ca temelii zidirii de ridicat mai sus.

Dar fie!
Asa tacuti si mandri, precum inaintati
Voi veti muri acolo si fara nici o stire,
Desi nu pentru visul maret de infratire
Dar, in mormantul vostru, voi nu veti fi uitati!
In visul catre care neincetat a mers,
Va reincepe lumea, din nou, mai mult sa creada
Cu cat, mai departata, umila de-azi cireada,
Va-mpodobi pierdutul ei strop de univers,
Cu neinchipuita
Iubire, -abia visata,
Spre care totusi mergem – si-o vom ajunge-odata
Iar voi, in groapa voastra „comuna” de departe,
Voi veti simti, desigur, ca peste-a voastra moarte.
Si peste tot ce ochii v-au plans catre sfarsit,
E gandul c-ati murit,
De mult, pentru o
Tara
Ai carei fii, odata, vor sti si ei sa moara
Ne-nfricosati de moarte, tacuti pan-la sfarsit –

Asa, ca voi, acuma – si nu doar pentru
Ea,
Dar pentru
Lumea noua, pe care altii-abia,
In urma tuturora, tarziu, o vor vedea

Chiar daca a fost destul de putin cunoscut, n-a chinuit hartia, cum au facut multi altii.

Unei trecatoare

Nu te-apropia, ramai mereu departe,
Dar zambetul acesta sa-l pastrezi;
Vrei sa cladim cu visele desarte
O lume-n care maine n-ai sa crezi?…

Ramai, ramai asa cum esti acuma,
Fii o parere-a sufletului meu;
Mai bine e sa nu se para numa,
Decat sa ne incredintam mereu.

Doar sa visam c-am fi putut odata,
Sa mergem poate pe acelasi drum,
Eu visator, tu blanda si curata,
Asa cum esti, asa cum pari acum.

De ce te-ai opri si mi-ai intinde-o mana,
Cand visul meu e-n stralucirea ta
Din tot ce-i azi, nimic n-o sa ramana.
Si maine, din nou, nu te-as mai cauta.

Poetii mei preferati?

Dintre militari, Doru Davidovici.

Fii atent…

Fii atent
Fii atent cum te dai,
Niciodată de tot.
Păstrează ceva, de o parte pus bine
Doar pentru tine.
O carte, un crez, un cuvânt
Ca un borcan cu dulceaţă, ascuns de bunica-n cămară.
Locul unde revii fără să doară
Numai al tău, tăinuit,
În care poţi dormi liniştit, cu tine împăcat
Somn adânc, legănat
Şi unde poţi fi pe rând sau deodată
Pirat
Aviator
Pompier
Şi axa de roată dinţată.

Fii atent cui te dai,
Deschide ochii larg, priveşte în jur
S-a cam perimat noţiunea de “pur”
În secolul nostru motorizat…
Suntem alţii
De noi înşine puţin depăşiţi,
De noi înşine puţin înspăimântaţi şi siliţi
Să facem totdeauna ce-am vrea.
Oamenii nu sunt teribili de buni, nu sunt nici răi,
Oamenii-s oameni
Crede doar în ochii deschişi mai larg ca ai tăi.
Oricum ar fi…
E păcat pentru noi
Să risipim
Orzul pe gâşte
Şi pâinea albă pe oi
(Ultima fărâmă, ştii bine
Niciodată n-o păstrezi pentru tine
Totdeauna e altul care are nevoie mai mare
Face parte din a fi tare).

Fii atent cum te dai, fii atent cui te dai
Oamenii nu-s buni, nu sunt nici răi,
Oamenii-s oameni
Crede doar în ochii mai larg deschişi ca ai tăi.

De altfel si Antoine de Saint-Exupery a scris cateva poeme.

Les ailes frémissaient sous le souffle du soir
Le moteur de son chant berçait l’âme endormie
Le soleil nous frôlait de sa couleur pâle.

Dintre toti, Dorin Tudoran.

Tanarul Ulise

Când vei putea să ţii, fără durere,
cumpăna nopţii pe fruntea-ţi întristată,
o pasăre va arunca spre cer
inima-ţi subţire ca pe o săgeată.

Să nu te clatini, trupul tău să fie
trestie de sticlă adăpostind lumină,
târziu, să dai semn – ca o speranţă,
celui uitat şi el are să vină.

Şi va sosi pe mare – tânărul Ulise,
cu pieptul devorat de alge,
pe ţărm, el va aprinde foc
din credincioasele-i catarge.

Tu vei zări cum fumul se ridică
spre cer ca un copac de sare,
ai să te-apropii şi-o să vezi bărbatul
spălându-şi inima în mare.

Sunt misto si Mircea Ivanescu – probabil unul dintre cei mai talentati si inovatori poeti ever – si Lucian Blaga – poate singurul filosof roman pe bune -, insa sunt cam prea depresivi pentru gustul meu.

vorbe,vorbe,vorbe…

trebuie alese vorbele cu grijă,
vorbele lasă urme-îţi aminteşti
mai târziu de ele-aşa cum şi paşii rămân în zăpadă,
trebuie alese vorbele(însă e uneori atât de uşor
să ştii să aşezi vorbele unele lângă altele
să însemne ceva-ceva ce nu se mai aşează
deloc exact peste ce ştii tu cu adevărat
că e în tine-că simţi.
oricine poate să facă vorbe unele după altele-
oricine poate să vorbească-nu asta
e principalul-ar trebui poate alese
tocmai cuvintele care să nu spună prea mult.)
şi pe urmă,fiecare din vorbele acestea
ca nişte urme în zăpadă…

întuneric

într-o noapte a plouat, foarte tare, cu fulgere,
şi când am ieşit din casa unde aşteptasem zadarnic, s-a stins
lumina electrică în tot satul. am mers pe şosea –
după un timp nici nu ne-am mai grăbit.
după câţiva paşi, ea şi-a scos sandalele – şi a mers
în picioarele goale pe asfaltul cald al şoselei.
ploua foarte tare – ne ţineam de mână – într-un timp am fugit.
ea râdea – se bucura mult – eu eram serios –
dar fugeam ţinând-o de braţ. şi doar mai târziu,
când a fulgerat şi s-a făcut o scurtă zi albă, am văzut
că trecusem cu mult de curtea noastră.

conversaţie mondenă

m-am aplecat mult către ea peste cristalele impure
ale paharelor arzând liniştit, să-i spun – „rochia ta”
(dar nu-i priveam faţa, nu o vedeam) – „abia
acum văd, ai o rochie violetă”. (acele dure

ale alcoolului îmi zgâriau faţa, ca atunci
când mergi prin zăpadă, în soare.) „ai o rochie
violetă”, îi spuneam surprins. (şi e
ca o flacără aderentă care te consumă. pe brânci

mă târăsc către ea – aş fi putut să-i spun,
dar minţeam – văzusem demult cum gulerul întunecat
al rochiei îi urca spre gât cu jocul ei de curcubeu degradat.)
şi mereu îmi spuneam: – dacă-i privesc faţa acum,

am să înţeleg – am s-o văd pentru întâia dată
cu adevărat. şi mi-am ridicat ochii spre faţa ei nemişcată.

dar sunt şi amintiri adevărate

Şi eu am umblat odată cu o amintire
în mâini, strângând-o atent, să nu-mi scape.
(îmi alunecase odată – şi se rostogolise de-a dura
pe jos. am şters-o frumos, cu mâneca hainei
nu mi-a fost frică. amintirile mele sunt mingi –
nu se sparg niciodată. numai că dacă-mi scapă,
din mâini, se pot rostogoli foarte departe –
şi mi-e lene să mai alerg după ele, sau chiar
să mă întind la marginea mea, sa-mi las mâna
din ce în ce mai lungă în jos, să fugăresc amintirea.
îmi iau mai bine o alta. şi asta poate fi falsă.)
şi eu am umblat, deci, odată cu o amintire
în braţe – (şi mă gândeam, cu un rânjet
rău, că într-o carte celebră, nu mai ştiu cine
umbla cu propriul său cap prin infern, luminându-şi
drumul). şi parcă nu e tot una?

Dorul

Setos iti beau mirasma si-ti cuprind obrajii
cu palmele-amindoua, cum cuprinzi
în suflet o minune.
Ne arde-apropierea, ochi în ochi cum stam.
Si totusi tu-mi soptesti: “Mi-asa de dor de tine!”
Asa de tainic tu mi-o spui si dornic, parc-as fi
pribeag pe-un alt pamânt.

Femeie,
ce mare porti în inima si cine esti?
Mai cânta-mi inc-o data dorul tau,
sa te ascult
si clipele sa-mi para niste muguri plini,
din care infloresc aievea — vesnicii.

Întrebări Către O Stea

Stea care subt carul cel mare abia licăreşti
nedumerită-ntre şapte lumini, a cui stea eşti?

Eşti steaua lui Verde-mpărat – duhul nemântuit?
Ce sărbătoare scuteşti? Ce ceas împlinit?

Aperi un mare mormânt, sau vreo apă vindecătoare?
Păzeşti un norod, o cetate, sau numai o floare?

Peste ce suflet, peste ce sfinte recolte
veghezi mistuită subt vinete bolte?

De eşti a mea, păzindu-mi anul şi vatra,
n-aruncă nimenea după tine cu piatra?

Ce Aude Unicornul

Prin lumea poveştilor
zumzetul veştilor.

Prin murmurul mărilor
plânsetul ţărilor.

Prin lumea aievelor
cântecul Evelor.

Prin vuietul timpului
glasul nimicului.

Prin zvonul eonului
bocetul omului.

La ce e buna poezia pentru militari?

E la fel ca muzica si dansul, dezvolta sinapse si creste creativitatea.

Stiti faza cu emisfera dreapta si cea stanga.

Lucrurile nu sunt atat de simpliste ca in imaginea de mai sus, sunt mai nuantate.

In anii ’70 o unitate de forte speciale din US Army implicata in “Proiectul Jedi” a avut chiar un curs de dans.

Cand aveti timp, cititi.

Nichita Stanescu – Ciresar

Nimeni nu ne crede daca sarutam
pasarea din zbor, iarba înverzind.
Noi suntem un fel de martori
ai adolescentei ruginind.

Nimeni nu ne spune: bea, flamândule!
Nimeni nu ne spune: însetatule!
Curge primavara pe sub fluturi,
visator podeaua curge pe sub tine, patule!

Lasa-te pe somnul meu, tu vis frumos,
cade-mi tu în gura mea uscata
rosie cireasa dintr-un chiparos,
zâna inventata!

Nichita Stanescu – Starea de a fi ciresar

Ah, n-o sa stie nimeni
gingasa pricina a ciresului
profunda pricina a stejarului
cauza ochilor mei.

Ah, n-o sa stie nimeni
zburata pricina a pasarilor
împietrita pricina a pietrelor
cauza inimii mele.

Ah, n-o sa stie nimeni
neagra pricina a pamântului
curgatoarea pricina a râurilor
cauza sufletului meu.

Pastorel Teodoreanu – Geometrie bahica

Hranit mai mult cu lapte si iaurt,
Un grec vazu cu mintea-i înteleapta
Ca între doua puncte, cel mai scurt
Din drumuri, cu putinta, e o dreapta.

Dar axiomul devenit banal
Si însusit de vremile-aceste
A fost atunci precum va fi si este
Valabil doar pe-un plan orizontal.

Si daca vrei sa tragi învatatura,
Un plan orizontal, când te gândesti,
Constati ca nu exista în natura
Ci exclusiv în mintile grecesti.

Iar când în loc de lapte, bei ” Madera “,
Aceasta socoteala te conturba
Caci tu nu uiti ca ai baut pe-o sfera
Pe care dreapta lui devine curba.

Si-n cap cu dreapta grecului defunct
Pâna ce vreun înalt areopag
O va fi pus definitiv la punct
Pornesti spre domiciliu în zigzag.

Ion Minulescu – A xi-a poruncă

Ascultă, priveşte şi taci!…
Ascultă, să-nveţi să vorbeşti,
Priveşte, să-nveţi să clădeşti.
Şi taci, să-nţelegi ce să faci…
Ascultă, priveşte şi taci!

Când simţi că păcatul te paşte
Şi glasul Sirenei te fură,
Tu pune-ţi lacăt la gură
Şi-mploră doar sfintele moaşte –
Când simţi că păcatul te paşte!…

Când simţi că duşmanul te-nvinge,
Smulgându-ţi din suflet credinţa,

Aşteaptă-ţi tăcut biruinţa
Şi candela minţii nu-ţi stinge –
Când simţi că duşmanul te-nvinge!

Când braţele-ncep să te doară,
De teamă să nu-mbătrâneşti,
Rămâi tot cel care eşti –
Aceeaşi piatră de moară –
Când braţele-ncep să te doară!…

Iar când, cu ochii spre cer,
Te-ntrebi ce-ai putea să mai faci,
Ascultă, priveşte şi taci!…
Din braţe fă-ţi aripi de fier
Şi zboară cu ele spre cer!…

Ion Barbu – Decebal

Rasarind din Mures
Pe ‘nspumat-I sarg
Decebal avanta
Goana-I inspre larg

Valul care fuge
Valul stie-un drum
Tu, ce drum mai stii tu
Decebal, de-acum

Vuie surd pamantul…
Nu sti tu, pamant,
Unde mai goneste
Un fugar infrant?

Vajaie de friguri
Tampla lui fierbinte,
Calul taie cale,
Codru-I sta ‘nainte,

E racoare ‘n codru,
Sargu-I obosit –
Domnu-I lraga fraul
De-un brad trasnit

…Brad trasnit ! …Ce falnic
Stii sa mori tu, brad!
Brazii stau in trasnet
Neclintiti si cad

Decebal viteze- ,
Cum stii Tu sa cazi?
Pleaca din cuprinsul
Codrilor de brazi!

Geamat umfla pieptu-I ,
Zalele il strang
Salta’n scari, si aiurea
Fuge iar din crang.

Campi s’ astern in juru-I
Dar deodata-n loc
A’ mpietrit , cu ochi
Mari pe un disc de foc

Soarele’I Sat in fata
Fioros si mare
Fruntea rezemandu-si
Sangerat pe zare

…Fruntea cand nu poate
Sa-si mai tina sus
Moare in val de sange
Soarele in apus.

“Decebal, viteze,
Cum stii tu sa spui
Mut a stat infrantul
De rusinea lui

…Neam viteaz si slobod
Noi sa ne taram
In genunchi ca robii
Pe strabun taram?

“Turmele si rodul,
Aurul din stanci,
Tineri si fecioare,
Bir adus pe branci!

Esti nadejdea tari
Scut unui popor
Sa-ti indoi grumazul,
Frangi mandria lor?

Nu! Curmandu-si crancen
Sargul de zabale
Si-l arunca fulger
Pe intoarsa cale.

Ard cetati naluca?
Se imbulzesc pe sus
Osti incrunt incaer?
Ori sunt nori de apus?

…Sorii mor in flacari!
..Brazii in furtuni
Trasnetu-I doboara
Dar le-a pus cununi!

Du-ma duh de vifor
Sbori, salbatic sarg
Sa suni cornu pe Omul
Negura s’o sparg

Sa ma arat iar tarii
Sus pe zarea culmii,
Sa prefac in oaste
Brazii toti si ulmii,

Sa praval din creste
Vijelia urii,
De pe trupul tarii
Sa gonim vulturii

Rumi – Două feluri de inteligenţă

Există două feluri de inteligenţă: una dobândită,
aşa cum copilul la şcoală memorizează fapte şi concepte
din cărţii şi din spusele dascălului,
colectând date din ştiinţele tradiţionale
şi, deopotrivă, din ştiinţele moderne.

Cu acest fel de inteligenţă promovezi în lume.
Ajungi în poziţii mai înalte sau inferioare altor oameni,
conform cu abilitatea ta în a reţine şi folosi
informaţii. Tu călătoreşti cu aceast bagaj de cunoştinţe
înlăuntrul şi în afara câmpurilor cunoaşterii, strângând mereu
mai multe însemnări pe foiţele memoriei.

Dar mai există un alt fel de înscris, unul
deja gata completat, aflat în păstrare înlăuntrul tău.
O primăvară revărsându-se din propriul ei preplin. O prospeţime
în interiorul pieptului tău. Această inteligenţă este diferită
şi nu se îngălbeneşte niciodată, nici nu scade. Ea este fluidă
şi nu se deplasează din afară către interior
prin conductele învăţăturii artificiale.

Izvorul acestei a doua inteligenţe curge
din adâncul tău cel mai intim înspre afară.

Saadi – Thogrul şi străjerul

Odată, când, pe-o noapte furtunoasă,
Thogrul trecea pe lâng-un biet străjer
Şi la văzut în bunda-i zdrenţeroasă
Cum zgribura, învineţit de ger,
Îi zise, căci era milos din fire:
— Am să-ţi trimit pe loc o haină groasă.
Zicând aşa, cu inima-mpăcată
Intră-n palatu-i plin de strălucire:
Acolo însă-i răsări în prag
Soţia lui, făptură minunată,
Care-l primi zâmbind cu-atâta drag,
Încât uită făgăduiala dată
Precum uită şi pe străjer şi gerul.

Dar ia aminte tu ce-a zis străjerul:
A zis: — O, rege, tu m-ai dat uitării,
Căci ai dormit în raiul desfătării,
Ai dus-o noaptea într-un vis plăcut,
Ce-ţi pasă noaptea mea cum a trecut!

Ce-i pasă caravanei care scapă
De-aceia ce-n nisip îşi află groapă!
Un blând noroc te leagănă în somn,
Ai călăuză bună şi eşti domn,
Nu te opreşte dealul, valea, nu.
La cei rămaşi gândeşti vreodată tu?…
De pe cămila-naltă cât un munte,
Simţi tu ce-i valea grijilor mărunte?
Voi, cari, sub cald poclit, trăiţi ca-n cer,
Gândiţi la cei ce-n frig şi foame pier.

Ovidiu – Love and War

Lovers all are soldiers, and Cupid has his campaigns:
I tell you, Atticus, lovers all are soldiers.
Youth is fit for war, and also fit for Venus.
Imagine an aged soldier, an elderly lover!
A general looks for spirit in his brave soldiery;
a pretty girl wants spirit in her companions.
Both stay up all night long, and each sleeps on the ground;
one guards his mistress’s doorway, one his general’s.
The soldier’s lot requires far journeys; send his girl,
the zealous lover will follow her anywhere.
He’ll cross the glowering mountains, the rivers swollen with storm;
he’ll tread a pathway through the heaped-up snows;
and never whine of raging Eurus when he sets sail
or wait for stars propitious for his voyage.
Who but lovers and soldiers endure the chill of night,
and blizzards interspersed with driving rain?
The soldier reconnoiters among the dangerous foe;
the lover spies to learn his rival’s plans.
Soldiers besiege strong cities; lovers, a harsh girl’s home;
one storms town gates, the other storms house doors.
It’s clever strategy to raid a sleeping foe
and slay an unarmed host by force of arms.
(That’s how the troops of Thracian Rhesus met their doom,
and you, O captive steeds, forsook your master.)
Well, lovers take advantage of husbands when they sleep,
launching surprise attacks while the enemy snores.
To slip through bands of guards and watchful sentinels
is always the soldier’s mission – and the lover’s.
Mars wavers; Venus flutters: the conquered rise again,
and those you’d think could never fall, lie low.
So those who like to say that love is indolent
should stop: Love is the soul of enterprise.
Sad Achilles burns for Briseis, his lost darling:
Trojans, smash the Greeks’ power while you may!
From Andromache’s embrace Hector went to war;
his own wife set the helmet on his head;
and High King Agamemnon, looking on Priam’s child,
was stunned (they say) by the Maenad’s flowing hair.
And Mars himself was trapped in The Artificer’s bonds:
no tale was more notorious in heaven.
I too was once an idler, born for careless ease;
my shady couch had made my spirit soft.
But care for a lovely girl aroused me from my sloth
and bid me to enlist in her campaign.
So now you see me forceful, in combat all night long.
If you want a life of action, fall in love.

William Blake – The Tyger 

Tyger! Tyger! burning bright
In the forests of the night,
What immortal hand or eye
Could frame thy fearful symmetry?

In what distant deeps or skies
Burnt the fire of thine eyes?
On what wings dare he aspire?
What the hand dare sieze the fire?

And what shoulder, and what art.
Could twist the sinews of thy heart?
And when thy heart began to beat,
What dread hand? and what dread feet?

What the hammer? what the chain?
In what furnace was thy brain?
What the anvil? what dread grasp
Dare its deadly terrors clasp?

When the stars threw down their spears,
And watered heaven with their tears,
Did he smile his work to see?
Did he who made the Lamb make thee?

Tyger! Tyger! burning bright
In the forests of the night,
What immortal hand or eye
Dare frame thy fearful symmetry?

Dylan Thomas – Do not go gentle into that good night

Do not go gentle into that good night,
Old age should burn and rave at close of day;
Rage, rage against the dying of the light.

Though wise men at their end know dark is right,
Because their words had forked no lightning they
Do not go gentle into that good night.

Good men, the last wave by, crying how bright
Their frail deeds might have danced in a green bay,
Rage, rage against the dying of the light.

Wild men who caught and sang the sun in flight,
And learn, too late, they grieved it on its way,
Do not go gentle into that good night.

Grave men, near death, who see with blinding sight
Blind eyes could blaze like meteors and be gay,
Rage, rage against the dying of the light.

And you, my father, there on the sad height,
Curse, bless, me now with your fierce tears, I pray.
Do not go gentle into that good night.
Rage, rage against the dying of the light.

Pär Lagerkvist – Ångest

Ångest, ångest är min arvedel,
min strupes sår,
mitt hjärtas skri i världen.
Nu styvnar löddrig sky
i nattens grova hand,
nu stiga skogarna
och stela höjder
så kargt mot himmelens
förkrympta valv.
Hur hårt är allt,
hur stelnat, svart och stilla!
Jag famlar kring i detta dunkla rum,
jag känner klippans vassa kant mot mina fingrar,
jag river mina uppåtsträckta händer
till blods mot molnens frusna trasor.
Ack, mina naglar sliter jag från fingrarna,
mina händer river jag såriga, ömma
mot berg och mörknad skog,
mot himlens svarta järn
och mot den kalla jorden!
Ångest, ångest är min arvedel,
min strupes sår,
mitt hjärtas skri i världen.

(Anguish
Anguish, anguish is my heritage,
the wound of my throat,
the cry of my heart in the world.
Now the lathered sky congeals
in the coarse hand of night;
now the forests
and the rigid heights
rise barrenly against
the dwarfed vault of the sky.
How hard everything is,
how stiffened, black and silent!
I grope about this darkened room,
I feel the sharp edge of the cliff against my finger.
I tear my sore and aching hands
on the hills and darkened woods,
on the black iron of sky
and on the cold earth!
Anguish, anguish is my heritage,
the wound of my throat,
the cry of my heart in the world.)

Motoori Norinaga

If someone wonders
how to describe the spirit
of the Japanese,
say “mountain cherry blossoms,
glowing in the morning sun.”

Advertisements

4 comments

  1. gabitzu · March 22

    Nu m-as fi gandit sa-l includ pe Doru Davidovici la poeti militari. Pilotii de vanatoare au fost mereu intr-o alta lume fata de infanteristul din noroaie – din atatea puncte de vedere. Si asta se vede si in exemplele tale… Radu Gyr, cu noroiul si mucegaiul, Doru Davidovici cu cateva nivele mai sus.

    Nu ma intelege gresit, e foarte meserias, doar ca nu l-as include la militari.

    Like

    • tactiqthink · March 22

      A fost poet cu adevarat, chiar daca n-a abordat numai teme militare. Plus ca a scris – din fericire – pe timp de pace.

      Like

    • gabitzu · March 23

      Da, de fapt m-am mai gandit un pic si cred ca am gasit o diferenta. In lirica militara tema principala e posibilitatea de a muri (exprimare proasta, stiu). Diferenta e ca la DD asta e “curata” – “ce se -ntampla cu pilotul?” , pe cand la ceilalti (ma rog, la cei ce au cunoscut realitatea razboiului) nu doar moartea e problema, ci mizeria, noroiul, chinul.

      De fapt, de asta au fost facuti vedete aviatorii inca din WW1, lupta e cavalereasca, curata, opusul a ce se intampla jos.

      Like

      • tactiqthink · March 23

        Da, corect punctat.

        Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s